Dincolo de desertaciunea nimicului

Soarele ardea cu putere pamantul uscat, secatuit de viata …  Cu sfortari dureroase parea sa isi duca lupta de cucerire la bun sfarsit…. Ironic…. Ce poti stapani intr-un loc in care nu mai ramas nimic ?… Poate ca in pustietate  si nimicul este totusi ceva…. Aerul avea impregnat in adierea-i sobra o aroma inabusita , ce oferea acelui nimic , ceva. Totul gravita in jurul unui copac maiestuos , ce se inalta lugubru , asemeni unui idol … Dar exista oare idoli fara fanatici ? …. Era un idol al pustietatii… venerat de praful tolanit pe pamantul arid , de pietrele sugrumate de timp , de scheletii unor urme de viata … de nimicul ce constitua un tot , un tot general , dominat de praf si pulbere. In jur , spatiu gol si arid . Mi-am amintit de un tablou cu rama alba pe care-l vazusem undeva.. Uitasem unde , in schimb fiecare amanunt al lui imi era viu in minte. Mai ales copacul . Un copac aprape mistic , semanand cumva cu acele siluete ale lui El Greco  despre care nu stii niciodata  daca se roaga sau se lasa devorate de extazul lor. Radacinile copacului erau acoperite cu smocuri de iarba uscata si licheni. De fapt era singura vegetatie adevarata din tablou… Si copacul si zarea pe care se profila el se scaldau in aceeasi ariditate. Undeva intre ramurile goale si aproape scheletice se afla o scorbura care putea fi cuib de pasare si culcus de sarpe.. Totul parea ars, existand intr-un timp de cenusa , intocmai ca locul in care ma gaseam acum. Cum am ajuns eu aici ? … Greu de spus… Fiecare zi imi amintea de tabloruile lui Gauguin "  De unde venim ? Cine suntem ? Incotro ne indreptam ? " Eram eu si singuratatea.... De fapt  toti suntem niste calatori singuratici , lipsiti de certitudini ... captivi in negura asteptarii .... Asteptam.., unii stim ce asteptam , pe cand altii asteapta „ceva” ce le va schimba viata .... In schimb ce le-a ramas celor ce nu mai au ce astepta? Asteptarea? ... Asa ma simteam eu acum.... In asteptarea asteptarii...

As fi vrut sa aud sunetul zgomotos al claxoanelor , tropotul cailor , miorlaitul pisicilor , sau susurul apei....  In schimb auzeam sunetul asurzitor al singuratatii....

Luna suradea malefic pe cer , prevestind parca inceputul unui sfarsit... Se zareau umbre la orizont ... Dar ale cui umbre erau ?... Devenisem prizoniera noptilor fara raspuns.... 

Brusc , linistea solemna a fost strapunsa de susurul ploii.... Picurii cadeau , atingand din zbor nisipul pustiei ..... Gentil , imi delectau simturile resuscitandu-mi  corpul... Era o binecuvantare trimisa pentru a-mi reda speranta... Cu o subtilitate brutala , acel „ tot” pustiit a devenit trecut... Ma aflam in parcul plin de trandafiri ... Cerul plangea mangaind cu o finete angelica palele de vant... Eram aceeasi eu , hipnotizata de cei doi ochi albastri ca cerul , ce mi-au bantuit intreaga existenta .

-          Unde ai fost ?  l-am intrebat cu nedumerire

-          Nu am plecat nicaieri !... Te-am asteptat in tot acest timp. De ce ai intarziat? A soptit duios...

Totul a capatat sens... Eram eu , el si ploaia...  Idealul devenit realitate.  

                                                                                                                                 Vitelaru Ioana Silvia